Ce aşteaptă Dumnezeu de la mine?

Dacă te asemeni cu mulţi alţi creştini, înseamnă că doreşti ca viaţa ta să Îi fie plăcută lui Dumnezeu. În acelaşi timp, recunoşti cu toată sinceritatea că uneori devii obosit încercând să trăieşti viaţa de creştin. Sunt situaţii în care simţi că asupra ta apasă o povară prea mare.

Pe vremea când eram un ateu, păcatul nu reprezenta o problemă pentru mine. Nu percepeam existenţa lui. Nu m-am simţit niciodată cu adevărat vinovată. Dar când sunt creştină, lucrurile s-au schimbat radical. Mi-am dat seama că în viaţa mea existau lucruri, pe care însă Dumnezeu nu le dorea acolo. De asemenea, am devenit conştientă de nevoia de a-i iubi pe ceilalţi, de a citi Biblia, de a mă ruga, de a mărturisi altor persoane credinţa mea, de a-i ajuta pe alţii să crească spiritual, etc. Iar uneori mă gândeam: „Era cu mult mai uşoară viaţa de ateu.” Din momentul în care mi-am pus încrederea în Dumnezeu, am simţit imensa responsabilitate de a trăi o viaţă care să Îi fie plăcută. Citeam Biblia, întâlneam un îndemn sau o poruncă şi mi se părea că după fiecare verset aş fi putut spune cu sinceritate: „Da, bună idee. Trebuie să împlinesc mai mult ceea ce scrie aici.”

Din fericire, Dumnezeu s-a folosit de Scripturi pentru a mă învăţa un principiu care m-a eliberat în totalitate de această responsabilitate covârşitoare, de această mentalitate preocupată de performanţă. În acest fel, am putut să Îl văd pe Dumnezeu din nou şi să mă bucur pe deplin de relaţia mea cu El. În Scriptură există un principiu important care apare aproape peste tot în Romani, Galateni, Efeseni, 1 şi 2 Corinteni.

Iată principiul: Dumnezeu nu îţi cere să fii perfect. Dumnezeu nu Se aşteaptă ca tu să corespunzi standardelor Sale. Dumnezeu nu a considerat vreodată că tu propriu-zis îţi vei putea trăi viaţa de credinţă, şi nici nu aşteaptă ca tu să poţi atinge nivelul desăvârşirii Sale. Dacă El ar fi crezut că tu poţi face acest lucru, nu ar fi venit pe pământ să moară în locul tău. Dar El a venit.

Iisus a spus mulţimilor: „De aceea, voi trebuie să fiţi sfinţi, după cum şi Tatăl vostru din ceruri este Sfânt.” Este adevărat faptul că legile lui Dumnezeu, poruncile Sale cer desăvârşire. Şi dacă noi am fi fost acceptaţi de Dumnezeu pe baza unei trăiri la nivelul poruncilor Sale, atunci ar fi trebuit să fim perfecţi. Nu este de mirare că Iisus a trebuit să vină să ne salveze de pedeapsa păcatelor noastre!

Dumnezeu este conştient de prăpastia care există între desăvârşirea Lui şi păcătoşenia ta. Chiar creştini fiind, există în noi o tensiune continuă, care se manifestă prin încercarea de a micşora această distanţă, astfel încât să ne simţim mai confortabil, mai aproape de Dumnezeu. Unii vor încerca să facă acest lucru prin tendinţa de a coborî standardele lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu spune chiar aşa...” Alţii vor încerca să-l aproprie pe om pe Dumnezeu printr-o preocupare faţă de performanţele lor: „Mă voi strădui mai mult...”

Ce spune Dumnezeu cu privire la această distanţă dintre El şi om? Aceasta este prezentă şi întotdeauna va fi prezentă. Dar tu ţi-ai pus credinţa în Iisus, L-ai primit pe El în viaţa ta, ai fost iertat, eşti declarat drept şi de preţ în ochii Lui; tu eşti ocrotit de El, eşti pe deplin al Lui şi El te iubeşte necondiţionat, în pofida distanţei care separă natura omului de cea a lui Dumnezeu.

„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem” (Romani 5:1-2).

Cu toate acestea, este foarte probabil că vei ajunge la un moment dat în viaţa ta când vei considera că Dumnezeu, cu siguranţă, doreşte să primească ceva de la tine pentru ceea ce El ţi-a dăruit.

Scopul acestui articol este să te împiedice să cazi în capcana impresiei că trebuie să realizezi ceva pentru Dumnezeu. Scriptura ne avertizează împotriva cestui lucru, pentru că o astfel de atitudine răpeşte bucuria de a-L cunoaşte pe Hristos.

Să ne uităm cu atenţie la ceea ce spune Dumnezeu despre relaţia ta cu El. Vom urmări care sunt principiile fundamentale, ce spune El cu privire la raportarea noastră la El.

Cum ai devenit creştin

Adu-ţi aminte de momentul când ai devenit creştin; aminteşte-ţi cât de mare a fost responsabilitatea lui Dumnezeu în acel proces faţă de contribuţia ta:

-Dumnezeu te-a ales înainte de întemeierea lumii şi te-a chemat să fii al Lui (Efeseni 1:4; 2 Timotei 1:9).

-Dumnezeu a venit pe pământ pentru tine (Ioan 3:16).

-Dumnezeu a murit personal pentru păcatele tale (Romani 5:8).

-Dumnezeu a avut grijă ca cineva să îţi împărtăşească Evanghelia (Efeseni 1:13).

-Dumnezeu s-a oferit să intre în viaţa ta (Apocalipsa 3:20; Ioan 1:12-13).

-Dumnezeu a pus în tine dorinţa de a-L cunoaşte şi de a răspunde chemării Sale (Apocalipsa 3:20).

-Tu te-ai întors la El şi L-ai primit.

-Dumnezeu a intrat în viaţa ta, te-a declarat drept şi iertat, afirmând faptul că de acum înainte tu eşti al Lui (1 Ioan 3:1; Coloseni 1:13-14; Efeseni 1:4; Ioan 1:12).

Ai devenit creştin prin simplul fapt că I-ai răspuns lui Dumnezeu prin credinţă. În acelaşi mod doreşte El ca tu să trăieşti viaţa de credinţă: tot ce trebuie să faci este să-i răspunzi Lui prin credinţă. Povara responsabilităţii (şi totodată puterea) este purtată de Dumnezeu. Ai putea crede: „Pare destul de simplu. Ce este aşa dificil?” Problema constă în faptul că, mai devreme sau mai târziu, aproape fiecare creştin este ispitit de sentimentul datoriei sale faţă de Dumnezeu. De ce?

Este în natura umană să crezi că îi eşti dator lui Dumnezeu pentru ceea ce ţi-a dăruit. De asemeni, stă în natura ta umană să crezi că acum – de vreme ce înţelegi Biblia cât de cât, ştii câte ceva despre rugăciune şi poţi înţelege cam ce înseamnă a vorbi altora despre Dumnezeu – este timpul să-ţi iei în serios responsabilitatea de a fi un „bun creştin”. Nu este nimic altceva care să îţi poată bloca mai repede bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu, decât o asemenea atitudine.

S-ar putea să nu ajungi, de unul singur, la această concluzie eronată că este acum rândul tău să faci ceva pentru Dumnezeu. Din nefericire însă, s-ar putea ca alţi creştini să se dovedească foarte pricepuţi în a te face să simţi o doză de vinovăţie, presiune şi aşteptare cu privire la faptul că trebuie să fii mai ascultător de Dumnezeu. Nădăjduiesc că acest articol te va ajuta să înţelegi ce anume spune Scriptura despre modul în care trebuie trăită viaţa de creştin, fără a începe să simţi povara unor false aşteptări de a realiza ceva pentru Dumnezeu. Rândurile care urmează vor încerca să îţi arate cât de mult de iubeşte Dumnezeu şi cum doreşte să te relaţionezi la El.

Caracterul condiţional al relaţiei dintre tine şi Dumnezeu vizează cu precădere implicarea lui Dumnezeu în această relaţie. Aş dori să exemplific acest aspect cu următoarele versete:

Cum suntem acceptaţi de Dumnezeu?

Ai fost declarat iertat prin harul Său (prin bunătatea Sa), datorită morţii lui Iisus pe cruce, pentru tine. Ai primit darul iertării Sale, pe baza credinţei că Iisus a plătit pentru păcatul tău, nu-i aşa? Nu ai făcut ceva care să te îndreptăţească să primeşti iertarea, ci doar L-ai crezut pe Dumnezeu când a spus că El te-a iertat.

„Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:4-5). „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi” (Efeseni 1:7-8).

Ei bine, acum când eşti creştin se schimbă oare lucrurile? Are acum Dumnezeu pentru tine o listă cu ceea ce El aşteaptă să primească de la tine? Nu. Citind acestea, s-ar putea să reacţionezi, spunând: „Stai puţin. Biblia este PLINĂ de porunci. Nu poţi citi un paragraf fără ca să ţi se spună ce să faci.” Într-adevăr, aşa este. Dar deşi Dumnezeu îţi dă porunci, tot El îţi spune şi că tu nu le poţi împlini întru totul. De fapt, El îţi spune că, cu cât vei fi mai preocupat să le împlineşti, cu atât vei vedea mai mult păcatul tău (Romani 3:20). Astfel, cu cât vei încerca mai mult, cu atât mai mult vei simţi că falimentezi, meritând judecata şi condamnarea divină, şi prin urmare te vei simţi tot mai departe de Dumnezeu.

În scrierea adresată credincioşilor din Roma, apostolul Pavel vorbeşte despre această frustrare pe care la rândul lui a simţit-o. El a privit la legea lui Dumnezeu şi a spus: „...porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Rom. 7:12). Cu toate acestea, oricât de mult a încercat să trăiască la standardul ei, Pavel a continuat să păcătuiască. El mărturiseşte: „...am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac...; răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac” (Rom. 7:18-19). Pavel continuă, arătând şi mai clar frustrarea pe care o trăieşte: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Apostolul însuşi răspunde acestei întrebări, exclamând: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru!” (Rom. 7:24-25)

Sentimentele de eşec, păcat, condamnare, trebuie să fie confruntate cu învăţătura Scripturii. „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus” (Rom. 8:1). „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Rom. 5:8-10).

Aşadar, atunci când priveşti la poruncile lui Dumnezeu, nu încerca să le împlineşti prin propriile tale puteri, ci roagă-te lui Dumnezeu, care locuieşte în tine, să făptuiască împlinirea Legii Sale în tine. Dacă Dumnezeu îţi cere să-ţi iubeşti semenul, El nu aşteaptă de la tine să faci paradă de entuziasm şi sentimentalisme, cu scopul de a-I arăta lui Dumnezeu cât de iubitor eşti. El doreşte mai degrabă ca tu să depinzi de El şi să recunoşti această dependenţă în rugăciune: „Dumnezeule, te rog să locuieşti în inima mea şi să mă faci să văd aceste persoane aşa cum Tu le vezi; pune în inima mea o dragoste care să se asemene cu dragostea pe care Tu o ai faţă de aceşti oameni. Nu-i pot iubi prin propriile mele puteri, dar mă rog ca măreaţa Ta dragoste să se reverse din viaţa mea înspre ei.”

Care este diferenţa?

Este o mare diferenţă între a încerca să acţionezi independent, în Numele lui Dumnezeu şi a depinde de Dumnezeu, punându-ţi încrederea în viaţa pe care El o trăieşte prin tine. Nu ne vom maturiza atâta timp cât încercăm să rămânem independenţi faţă de Dumnezeu. Vom creşte spiritual doar în măsura în care vom recunoaşte mereu faptul că depindem de El – atitudine pe care El Însuşi o cere. El doreşte ca tu să te bucuri de libertatea şi dragostea de a fi în relaţie cu El, încrezându-te în El şi bizuindu-te pe El. Dumnezeu nu se aşteaptă tu să săvârşeşti lucruri despre care a spus că El Însuşi le va face.

În Biblie, „Legea” reprezintă totalitatea poruncilor lui Dumnezeu. Acum, deoarece eşti creştin, tu nu mai eşti sub Lege; altfel spus, tu nu te mai afli sub judecata şi condamnarea lui Dumnezeu, ci ai dobândit iertarea şi viaţa veşnică. Prin Hristos, ai fost eliberat de cerinţele Legii.

Apostolul Pavel afirmă că „totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Iisus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2:16).

Cât de mult se focalizează Pavel asupra poruncilor lui Dumnezeu şi asupra încercării de a le împlini? „Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos... Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.” (Galateni 2:19-21)

Înainte de a-L fi primit pe Iisus, erai depărtat de Dumnezeu, fiind capabil doar să-I cunoşti poruncile, aflându-te însă sub Sa. Dar acum tu Îl cunoşti pe Domnul Hristos, iar Duhul Său locuieşte în tine.

Dumnezeu spune: „Voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor”; iar textul continuă: „nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor” (Evrei 10:16-17). Astfel, în loc ca Legea să mai fie în afara ta, amintindu-ţi mereu cerinţele ei, Dumnezeu a aşezat acum Legea Sa înăuntrul inimii tale. Pe măsură ce Duhul Sfânt produce schimbare în viaţa ta, El îţi dă o dorinţă tot mai mare de a făptui ceea ce Îi este plăcut Lui. Cu trecerea timpului, pe parcursul creşterii tale în relaţia cu Dumnezeu, El va continua să clădească în tine dorinţa şi puterea de a trăi înaintea Sa o viaţă sfântă.

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:8-10).

Dumnezeu are un plan pentru viaţa ta – El doreşte ca tu să o trăieşti spre folosul altora şi spre slava Sa. Acum tu eşti în relaţie cu Dumnezeu, iar viaţa Lui, trăind în tine, săvârşeşte faptele bune la care ai fost chemat.

Cum te raportezi la problema păcatului?

Acum, permite-mi să îţi pun următoarea întrebare: Ce faci dacă, deşi I-ai cerut lui Dumnezeu să lucreze în viaţa ta într-un anumit fel sau să te elibereze de un anumit păcat, tu continui să te lupţi cu problema respectivă? Dacă vei vedea că şi acum ai izbucniri de mânie sau că nu eşti în mod constant preocupat să îţi cultivi viaţa spirituală prin rugăciune şi cunoaşterea Scripturii? Oare ar trebui atunci să iei asupra ta întreaga responsabilitate a vieţii de creştin şi să o trăieşti prin eforturile proprii? Nicidecum. Cu cât vei încerca mai mult să lucrezi în locul lui Dumnezeu, cu atât vei vedea mai clar eşecul tău, faptul că te depărtezi tot mai mult Dumnezeu şi devii tot mai lipsit de bucuria de a-L cunoaşte.

Pentru un creştin, este ceva firesc să creadă că Dumnezeu răsplăteşte efortul uman – aceasta pentru că întreaga noastră societate este clădită pe acelaşi principiu: acţionează în mod responsabil, munceşte din greu, depune toate eforturile... şi vei fi răsplătit. S-ar putea ca un creştin să analizeze poruncile lui Dumnezeu şi să-şi spună: „Dacă îmi voi da toate silinţele, le voi putea împlini”. Însă curând astfel de creştini ajung să fie copleşiţi de vinovăţie şi frustrare, deoarece Biblia spune că focalizarea asupra Legii realizează un singur lucru: faptul că devii conştient de propriul păcat. Dumnezeu nu a lăsat ca relaţia dintre tine şi El să fie clădită pe ideea de străduinţă şi răsplătire. El te-a aşezat în relaţie cu Sine, deoarece doreşte ca tu să ai încrederea că El va produce în viaţa ta acele roade care Îi sunt plăcute Lui.

Atâta timp cât trăieşti pe acest pământ, vei continua să te confrunţi cu problema păcatului. În această viaţă nu putem atinge desăvârşirea. Nu doar tu eşti conştient de acest fapt, dar şi Dumnezeu îl cunoaşte. Dar dacă sesizezi păcat în viaţa ta, mărturiseşte-l şi crede în promisiunea care ne-a fost lăsată prin Scripturi:

„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Ai răbdare în a-L lăsa pe Dumnezeu să producă schimbare în viaţa ta

Fii preocupat de a-L cunoaşte mai mult pe Dumnezeu. Urmăreşte să creşti în această cunoaştere prin rugăciune, citirea Bibliei, comuniunea cu alţi credincioşi în ce priveşte viaţa spirituală şi învăţătura creştină. Într-adevăr, toate aceste lucruri sunt bune. Dar credinţa ta nu se întemeiază pe ceea ce faci tu, pe efortul tău, ci pe faptul că Dumnezeu poate să lucreze în viaţa ta. Pentru a ilustra acest adevăr, Iisus s-a folosit de imaginea viţei de vie, cu mlădiţele şi strugurii ei. „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi să aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15:4-5).

În cadrul aceluiaşi discurs, Iisus afirmă: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea” (Ioan 15:9).

Înţelegerea cuvintelor lui Iisus: „Dacă păziţi poruncile Mele...”

Modul corect de a trăi, prin care vei putea avea parte de acea viaţă din abundenţă despre care a vorbit Iisus şi vei deveni tot mai conştient de dragostea Sa pentru tine, constă în a împlini cuvintele Sale. Iisus a spus: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:10-11). El doreşte ca tu să trăieşti conform valorilor Sale, să simţi dragostea Sa şi bucuria de a fi creştin. Însă a asculta poruncile Sale înseamnă a te încrede în El în ce priveşte împlinirea acestor porunci.

Astfel, atunci când întâlnesc în Biblie un verset prin care Dumnezeu îţi spune: „Iată ce trebuie să faci:...”, mă rog imediat lui Dumnezeu, spunându-i: „Da, Doamne. Doresc ca viaţa mea să fie plăcută înaintea Ta şi te rog să aşezi această poruncă a Ta în viaţa mea, prin Duhul Tău cel Sfânt. Dăruieşte-mi puterea de a Te asculta şi în această privinţă. Dacă aş crede că pot împlini porunca Ta prin propriile mele puteri, m-aş îndrepta direct spre dezastru. Însă te rog să-mi schimbi gândirea sau să lucrezi în viaţa mea aşa cum doreşti Tu, pentru ca trăirea mea să reflecte împlinirea şi a acestei porunci din Cuvântul Tău.” După ce m-am rugat astfel, nu mai îmi fac griji. S-ar putea să prefer să transcriu versetul respectiv pentru mine, să meditez asupra lui, poate chiar să îl învăţ pe de rost. Dar credinţa mea în ce priveşte împlinirea lui este ancorată în ceea ce Însuşi Dumnezeu săvârşeşte pentru mine.

Dumnezeu te-a eliberat de cerinţele Legii şi aşteaptă ca tu să te odihneşti în El, depinzând întru totul de El; doar astfel Îl vei putea cunoaşte tot mai mult şi te vei putea bucura din plin de intimitatea comuniunii cu El. Epistola lui Pavel către romani oferă o abundenţă de texte care prezintă acelaşi adevăr al importanţei pe care credinţa o are în împlinirea voii lui Dumnezeu:

„Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (Rom. 7:4).

„Dar acum, am fost izbăviţi de Lege... ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou...” (Rom. 7:6).

„Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea” (Rom. 10:4).

„...Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire” (Rom. 4:5).