Prezenţa lui Dumnezeu în situaţiile negative din viaţă

Ţi s-a întâmplat ceva negativ în ultimele 24 de ore sau în ultima săptămână? Dacă nu, atunci ţi se va întâmpla în viitorul apropriat. Iar aceasta pentru că Însuşi Domnul Iisus a spus: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Apostolul Ioan scrie: „Şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Atunci când în viaţa noastră apar circumstanţe negative este important să ştim că putem să ne încredem în Dumnezeu, care rămâne credincios în mijlocul provocărilor cu care noi ne confruntăm.

Domnul Iisus a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35). Prin urmare, Cuvântul Său este mai adevărat decât tot ceea ce simţim noi şi mai adevărat decât orice circumstanţă care apare în vieţile noastre. Ce este credinţa? A crede înseamnă a te baza întru totul pe ceea ce spune Dumnezeu.

Într-un mod special, este important să ştim că ceea ce Dumnezeu spune, prin Cuvântul Său, este mai adevărat decât ceea ce simţim când suntem loviţi de situaţii potrivnice. Conform învăţăturii Domnului, cât de multă credinţă avem nevoie pentru a face faţă încercărilor? Care este cea mai mică măsură de credinţă? Iisus a spus: „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar...” (Matei 17:20). Un grăunte de muştar este o sămânţă rotundă foarte mică. Eu cred că Iisus, spunând că noi avem nevoie doar de un „grăunte de muştar” de credinţă, îşi arată harul faţă de noi. Sunt recunoscător pentru faptul că El nu ne cere să avem credinţă de mărimea unei portocale sau a unui măr.

Dacă doar „simţim” ceva şi ne limităm la atât, ne prăbuşim în gol. Dar dacă luăm grăuntele de muştar al credinţei şi decidem cu voinţa noastră să Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt cât de puţin, atunci, chiar dacă sentimentele noastre strigă în direcţia opusă, Dumnezeu lucrează în viaţa noastră pornind de la această încredere. El ne cere să ne punem încrederea în El, să „umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (2 Corinteni 5:7). Scriptura afirmă în Romani 1:17 că noi mergem „prin credinţă la credinţă”. Începem să Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt puţin, apoi treptat, tot mai mult.

De multe ori oamenii mi-au spus: „Un creştin devotat nu ar trebui să simtă în felul acesta”. Sau aud alţi oameni spunând: „Dacă aş fi în locul tău nu aş simţi astfel.” Adevărul este că, din punctul tău de vedere, ceea ce simţi este extrem de real; prin urmare cum vei proceda în astfel de situaţii?

Ai auzit vreodată de acea ilustraţie care porneşte de la imaginea unui tren cu aburi? Locomotiva reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, care este adevărată: „Adevărul.” Vagonul cu cărbuni reprezintă credinţa noastră în Cuvântul lui Dumnezeu. Iar la sfârşit, vagonul de serviciu reprezintă sentimentele noastre. Locomotiva este cea care trage trenul, nu vagonul de serviciu. Este normal să avem sentimente. Am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ca fiinţe emoţionale şi avem într-adevăr sentimente. Dar nu ne putem baza pe sentimente, deoarece unele sunt fluctuante. Trebuie să ne încredem în Dumnezeu şi în Cuvântul Său.

Ca întotdeauna, cel mai bun exemplu îl reprezintă Însuşi Domnul Iisus. Dacă urmăreşti momentele din grădina Gheţimani, cu puţin timp înainte de răstignire, poţi vedea că Iisus nu a spus: „Fiul lui Dumnezeu nu ar trebui să simtă în acest fel.” El nici nu a spus: „Dacă aş crede în Dumnezeu, nu aş simţi în felul acesta.” Dacă citeşti pasajele din Biblie care descriu evenimentele care au precedat răstignirea Sa, vei vedea că El a simţit totul: „ ... a început să se întristeze şi să se mâhnească foarte tare. Isus le-a zis atunci: «Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte»” (Matei 26: 37-38). Citeşte cuvintele din Scriptură care Îl descriu pe Iisus în acele momente. El era foarte mâhnit, întristat de moarte, trăind cu intensitate toate aceste sentimente. Dar El s-a încrezut în Tatăl în mijlocul acelor trăiri, rugându-se Lui: „ ..nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Matei 26:39).

Nu trebuie să-ţi înăbuşi sentimentele sau să le refulezi. Poţi avea sentimente adânci şi cu toate acestea să te bazezi în Dumnezeu în mijlocul lor. Dacă vei reuşi să procedezi astfel, atunci vei fi cu adevărat liber.

Având acum această perspectivă, cum am putea să Îi cerem ajutor lui Dumnezeu în situaţiile negative din viaţa noastră? În cele ce urmează, vom privi la trei modalităţi.

1. Învaţă să-I aduci mulţumire şi laudă lui Dumnezeu

Primul mod prin care Îl implicăm pe Dumnezeu în situaţiile negative este prin a-I aduce laudă şi mulţumire. Textul din Efeseni 5:18-20 afirmă: „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos.””

În 1 Tesalonicieini 5:18 se spune: „Mulţămiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.” Consider că cel mai dificil cuvânt din acest verset este „pentru”. În ce mă priveşte, momentul în care îmi este cel mai greu să-I aduc laudă lui Dumnezeu este atunci când mă confrunt cu o situaţie negativă şi nu simt nevoia să-I mulţumesc în vreun fel.

Cu câţiva ani în urmă am auzit o întâmplare, a cărei învăţătură, odată ajuns acasă, am încercat să o pun în practică. Un cuplu a auzit un predicator vorbind despre faptul că trebuie să îl laude pe Dumnezeu şi să îi mulţumească Lui pentru toate lucrurile din viaţa lor, în special pentru cele mai dificile. În drum spre casă, ei şi-au spus: „Ştii care este cel mai dificil lucru din viaţa noastră? Este relaţia cu fiul nostru.”

Aveau un băiat de 17 ani, care nu le-a adus nimic altceva decât probleme. Îi făcuse necazuri mamei sale, tatălui său, le crease probleme fraţilor şi surorilor lui. Părinţii făcuseră tot ce ştiuseră că l-ar putea îndrepta, dar pur şi simplu nimic nu s-a schimbat. Astfel că, în drum spre casă, pentru prima dată I-au mulţumit lui Dumnezeu şi L-au lăudat pentru fiul lor.

În noaptea respectivă, fiul lor fusese singur acasă şi în timp ce se apropiau de casă au văzut că toate becurile din casă erau aprinse. Ei au spus: „ Tată, Îţi mulţumim şi Te lăudăm pentru fiul nostru. Te lăudăm chiar şi pentru faptul că luminile sunt aprinse.”

Apoi au intrat în bucătărie şi acolo au găsit cea mai mare dezordine pe care au văzut-o vreodată. Pe masa de servit erau urme de îngheţată şi cutii de cola, pâine şi maioneză, muştar, biscuiţi şi cipsuri. Ei s-au oprit şi au spus: „Doamne, Te lăudam şi Îţi mulţumim pentru fiul nostru. Te lăudăm şi Îţi mulţumim chiar şi pentru această dezordine.”

Au ajuns apoi în camera de zi. Televizorul era pornit, iar peste tot erau împrăştiate hârtii, cutii de cola, biscuiţi şi sandwich-uri. Din nou, s-au oprit şi au spus: „Te lăudăm şi Îţi mulţumim pentru fiul nostru, Te lăudăm şi Îţi mulţumim pentru acestă dezordine.”

Au continuat să Îl laude şi să Îi mulţumească lui Dumnezeu pentru fiul lor toată ziua, ziua următoare, şi apoi zi după zi. Duminică după-amiază s-a auzit o bătaie în uşa dormitorului lor. Era fiul lor: “Aş vrea să vorbesc cu voi”, spuse el. A intrat, a venit lângă ei şi le-a făcut următoarea mărturisire: „Ştiţi, m-am gândit mult în ultima vreme. Ei bine, de când mă ştiu mă simt mizerabil, nefericit şi frustrat. Nu am lăsat ca aceasta să răbufnească în relaţia cu prietenii mei, pentru că am nevoie de ei. Trebuie să fiu amabil faţă de prietenii mei. Nu mi-am putut refula ostilitatea în relaţia cu profesorii mei, pentru că aş vrea să obţin măcar cât de cât note decente. Ceea ce îmi dau seama acum este că toată această atitudine negativă am adus-o în viaţa de familie. Am venit la voi pentru că doream să vă spun că nu voi mai proceda astfel.”

Atunci când Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru lucrurile are nu ne plac, Îl aşezăm pe El în mijlocul acelei circumstanţe nefavorabile şi deschidem drumul pentru lucrarea puterii Sale. Cealaltă opţiune pe care o avem este să blocăm accesul lui Dumnezeu la situaţia negativă cu care ne confruntăm. Cred că amărăciunea din noi creşte pe măsură ce se diminuează tot mai mult mulţumirea pe care o aducem lui Dumnezeu.

Îl aşezăm pe Dumnezeu în mijlocul unei situaţii negative din viaţă atunci când alegem să-I fim mai degrabă mulţumitori şi să-I aducem laudă.

2. Învaţă să rosteşti binecuvântări, şi nu blesteme

Cea de-a doua modalitate prin care Dumnezeu este prezent în mijlocul situaţiilor negative este dată de măsura în care ştim să binecuvântăm, şi nu să blestemăm. Mi-aş fi dorit să fi învăţat acest lucru cu mulţi ani în urmă; aş fi fost scutit de multe necazuri

Iacov, în scrisoarea sa, spune următoarele: „...dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău, care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul, şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!” (Iacov 3:8-10)

Cuvântul „a blestema” nu se referă la înjurături, ci înseamnă „a vorbi rău despre cineva” sau „a nu vorbi de bine pe cineva”. În mod similar, „a binecuvânta” înseamnă de fapt „a vorbi pe cineva de bine”. Am auzit cândva o istorisire adevărată, care m-a ajutat să înţeleg ce înseamnă a blestema sau a binecuvânta pe cineva.

În Portland (Oregon), un pastor şi soţia sa aveau un fiu care le făcea mari probleme. Lucrurile se agravaseră până într-atât încât fiul lor fugise de acasă, iar ei timp de trei sau patru ani nu au mai primit nici o veste de la el. Pastorul respectiv a mers la un consilier creştin, pe care îl cunoştea foarte bine; după ce şi-a vărsat durerea înaintea lui, consilierul îl întrebă: „De cât timp îl blestemi pe copilul tău?”

Şocat de duritatea acestor cuvinte, pastorul spuse: „Ce vrei să spui? Cum adică de cât timp îl blestem pe fiul meu?” „Cuvântul «a blestema» înseamnă «a vorbi de rău pe cineva»”, răspunse consilierul. „Tot ceea ce mi-ai spus până acum dovedeşte că tu nu îl vorbeşti de bine pe fiul tău. De când timp faci acest lucru?” Pastorul îşi lăsă capul în jos şi mărturisi: „Ei bine, l-am blestemat întreaga lui viaţă. Niciodată, într-adevăr niciodată nu am avut de spus vreun cuvânt bun cu privire la el.” „Iar această atitudine nu a îmbunătăţit situaţia, nu-i aşa?”, întrebă consilierul. „Ai dreptate”, veni răspunsul pastorului.

Consilierul continuă: „Aş vrea să pun înaintea ta şi a soţiei tale următoarea provocare: pentru următoarele două luni, ori de câte ori vă aduceţi aminte de fiul vostru, vreau ca voi să îl binecuvântaţi. Cereţi peste el binecuvântarea lui Dumnezeu. Atunci când vorbiţi despre el în căminul vostru, încercaţi să vă aduceţi aminte ceva bun cu privire la el. Vreau ca voi să spuneţi lucruri bune despre el.”

Pastorul răspunse: „Bănuiesc că am doar de câştigat şi nu am nimic de pierdut. Voi face ce mi-ai spus.” S-a întors acasă şi i-a spus şi soţiei sale; au decis împreună să urmeze sfatul primit. Atunci când se rugau pentru fiul lor, cereau binecuvântarea Domnului peste el. Atunci când vorbeau de fiul lor, încercau să-şi aducă aminte de lucruri bune cu privire la el. Au continuat să facă acest lucru în zilele ce au urmat.

Trecuseră deja vreo zece zile; deodată, pe când pastorul se afla în camera sa de studiu, se auzi telefonul. Probabil vă daţi seama cine era: în receptor se auzi vocea fiului său. Tânărul spuse: „Tată, nu sunt foarte sigur de ce anume te sun, dar în ultima perioadă v-am avut în mintea şi în inima mea pe tine, pe mama şi întreaga familie; aşa că m-am gândit să vă sun şi să văd ce faceţi.” Tatăl răspunse: „Fiule, sunt foarte fericit că ai sunat.” De-abia îşi putea stăpânii emoţiile. Au vorbit timp de câteva minute, după care tatăl spuse: „Nu ştiu dacă ai dori sau nu, dar ce zici totuşi să ne întâlnim undeva sâmbătă şi să luăm prânzul împreună.” „Cu siguranţă, tată”, răspunse fiul; „rămâne să ne întâlnim sâmbătă”.

Sosi şi ziua întâlnirii; stabiliseră să ia masa împreună. Fiul veni îmbrăcat cu hainele sale vechi şi jerpelite; avea părul lung şi încâlcit. Altădată tatăl ar fi avut o atitudine critică şi l-ar fi judecat; însă acum s-a apropiat de el cu o atitudine de acceptare, binecuvântându-l în inima lui. I-a pus câteva întrebări, a ascultat cu atenţie răspunsurile fiului său. Îl aproba atunci când se cuvenea. La sfârşitul prânzului, fiul l-a privit pe tatăl său şi i-a spus: „Tată, nu ştiu exact ce se petrece aici, dar să ştii că mi-a făcut plăcere să fiu cu tine.” „Şi mie mi-a făcut plăcere să te întâlnesc, fiul meu”, răspunse tatăl. Fiul adăugă: „Tată, aş vrea să vin acasă doar pentru noaptea aceasta, să dorm în vechiul meu pat, să o revăd pe mama şi pe ceilalţi din familie. Ce crez, s-ar putea? Doar pentru noaptea aceasta.” „Cu siguranţă, fiule. Ne vom bucura să fim din nou împreună.”

Tatăl se simţea copleşit şi îşi petrecu restul zilei gândindu-se la schimbarea pe care a produs-o faptul că a încetat să-şi mai blesteme fiul şi a învăţat să îl binecuvânteze în inima lui. În acea seară, după ce fiul lor s-a retras în camera lui, tatăl a venit discret în cameră şi s-a aşezat lângă pat. „Dragul meu”, îi spuse tatăl, „poţi să mă ierţi pentru felurile în care m-am purtat cu tine de-a lungul anilor?” „Fără îndoială, tată, că te iert”, răspunse fiul. Apoi şi-a pus mâinile în jurul gâtului tatălui său; acela a fost începutul reclădirii relaţiei lor. Dar când anume a fost adevăratul început? Atunci când părinţii acestui tânăr au început să-şi binecuvânteze fiul în inimile lor.

Nu înţeleg cum anume, dar într-un mod unic Dumnezeu onorează hotărârea noastră de a-i binecuvânta pe alţii, şi de a nu-i blestema. Secerăm ceea ce semănăm. Dacă vom semăna blestem, vom avea parte de blestem. Iar dacă semănăm binecuvântare, vom secera binecuvântare. Şi nu-i aşa că şi tu ai vrea să ai mai degrabă parte de binecuvântare?

Atunci când refuzăm să blestemăm, şi învăţăm mai degrabă să binecuvântăm, ceea ce facem de fapt este să Îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze din mijlocul situaţiei negative cu care ne confruntăm.

3. Învaţă să îi ierţi pe ceilalţi

Dintre modalităţile de a-L aduce pe Dumnezeu în experienţa noastră negativă, ultima pe care o menţionăm aici este cea a iertării acordate celorlalţi. Citeşte cu atenţie textul din Coloseni 3:12-13 – „Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.”

Îmi place acest text, deoarece arată că Domnul ştie că ne plângem unii de alţii. Însă El spune totodată că oricare ar fi motivul de nemulţumire, să ne iertăm şi noi unii pe alţii aşa cum ne-a iertat Domnul Hristos. Fiecare dintre noi a trecut prin experienţa unor răni sufleteşti. Cred că rănile cele mai adânci pe care le primim în viaţă se petrec în mijlocul familiilor noastre sau vin din partea unor oameni care ne sunt cei mai apropiaţi.

Una dintre rănile cele mai profunde pe care le-am avut a venit din partea tatălui meu. În copilăria sa, tatăl meu nu a avut parte de părinţi iubitori, atenţi cu el, şi astfel nu a învăţat niciodată să-şi arate dragostea şi căldura sufletească faţă de alţii. Din comportamentul lui eu am dedus că probabil nu mă iubea. Situaţia era şi mai mult complicată de faptul că tatăl meu avea probleme cu alcoolul. Crescând într-un asemenea cămin, pe măsură ce timpul trecea, am dobândit treptat o atitudine de înverşunare şi respingere în raportarea la tatăl meu. Detestam modul în care el îi vorbea mamei; detestam modul în care el îmi vorbea mie. Uneori devenea violent, dar în cea mai mare parte a timpului nu făceam decât să ne ignorăm unul pe celălalt. Îmi aduc aminte că stăteam de vorbă cu mama, iar ea îmi spunea adesea: „Înţelege, nu pot să vorbesc cu tatăl tău”. Ei bine, dacă ea nu putea sta de vorbă cu el, atunci fără îndoială că nici eu nu puteam face acest lucru. V-aţi confruntat vreodată cu astfel de situaţii? A fost o perioadă grea. Dacă m-aţi fi întâlnit în perioada liceului şi a facultăţii, nu m-aţi fi auzit spunând nici măcar un singur lucru bun cu privire la tatăl meu. Aş putea spune că îl uram, dar cuvântul redă prea puţin din sentimentele pe care le aveam faţă de el.

La câţiva ani după terminarea facultăţii, în cadrul unei întâlniri, l-am auzit pe cel care vorbea citând 1 Ioan 4:8 – „Dumnezeu este dragoste”. Vorbitorul respectiv s-a folosit apoi de textul din 1 Corinteni 13 pentru a descrie dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Acolo unde textul spune: „dragostea este răbdătoare, dragostea este plină de bunătate”, ni s-a sugerat să citim: „Dumnezeu este răbdător, Dumnezeu este plin de bunătate, etc.” Cu alte cuvinte, ceea ce spunea acea persoană era că dragostea lui Dumnezeu faţă de mine este răbdătoare; că dragostea lui Dumnezeu faţă de mine este plină de bunătate, că ea crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Nu mă gândisem niciodată până atunci că dragostea lui Dumnezeu faţă de mine era asemeni celei descrise în 1 Corinteni 13.

După ce am plecat de la întâlnirea respectivă, am început să mă gândesc la tatăl meu. Am rememorat toţi acei ani în care aşteptasem ca tatăl meu să se schimbe, să înceteze să mai bea, pentru ca apoi eu să pot începe să-l iubesc. Dar în acel moment era ca şi cum Dumnezeu îmi vorbea, spunându-mi: „Ney, tu ai avut parte de mai multă lumină, de mai mult har. Dragostea Mea faţă de tatăl tău este plină de bunătate. Dragostea Mea faţă de el este răbdătoare. Dragostea Mea faţă de tatăl tău crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Ney, Eu doresc ca tu să faci primul pas spre el.”

Pe obrazul meu începură să se prelingă lacrimi, pe măsură ce îmi dădeam tot mai mult seama că nu aveam acea dragoste cerută de Dumnezeu nici măcar pentru propriul meu tată. În viaţa mea Dumnezeu produsese o schimbare, dar nu aveam să îmi dau seama de această schimbare decât în momentul întoarcerii mele acasă, când m-am reîntâlnit cu el.

După câteva luni, am plecat spre casă, având de data aceasta o atitudine de acceptare şi dragoste. De îndată ce am intrat în casă, cu această atitudine nouă faţă de el de acceptare, dragoste şi iertare, ştiţi ce s-a întâmplat? Tatăl meu a simţit acel duh nou. Faţă de gesturile mele de bunătate, răspundea la rândul său prin bunătate. Tatăl meu nu ştia foarte multe despre cum anume ar trebui să-şi arate dragostea, dar ştia să răspundă – chiar dacă într-o mică măsură – la afecţiunea arătată faţă de el. M-am gândit atunci că dacă aş fi ştiut că amabilitatea mea avea să producă o schimbare atât de mare, mi-aş fi schimbat de mult atitudinea faţă de el. În vacanţa respectivă petrecută acasă, într-una din zile tatăl meu s-a dus la magazinul de îmbrăcăminte al unuia dintre clienţii săi şi mi-a adus acasă trei rochii pentru a-mi alege dintre ele cea care îmi plăcea mai mult şi mi se potrivea. Nu mai făcuse niciodată aşa ceva.

Plecând din nou la şcoală, am început să mă gândesc la faptul că Domnul spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta... ca să ai zile multe şi să fii fericit...” M-am rugat atunci: „Doamne, Tu ai rostit aceste cuvinte despre cinstirea părinţilor; arată-mi însă cum să fac acest lucru.” Iar Domnul a început să îmi pună înainte modalităţi prin care îmi puteam arăta dragostea faţă de părinţii mei.

Pentru prima dată în viaţa mea, I-am mulţumit Domnului pentru tatăl şi mama mea. Timpul a trecut şi la un moment dat s-a petrecut un episod, care ar părea desprins dintr-un scenariu melodramatic – dar aşa s-au petrecut lucrurile. Stăteam într-o zi, privind în gol, şi am început să mă gândesc la tatăl meu. M-am gândit la situaţia în care tatăl meu ar fi să moară, iar eu ar trebui să particip la funeralii şi să stau lângă sicriul său: aş avea oare regrete? Mi-am dat seama atunci că într-adevăr aş regreta faptul că nu i-am cerut niciodată iertare pentru atitudinile urâte pe care le-am avut de-a lungul anilor.

Astfel că mi-am propus în inima mea să merg acasă şi să îi cer iertare. Tatăl meu se descria pe sine adesea drept un avocat cu cap de taur. Astfel că numai ideea de a merge să stau de vorbă cu el îmi inspira teamă. Când îmi imaginam scenariul respectiv, mă vedeam prăbuşindu-mă copleşită de suspine şi lipsită de puterea de a rosti vreun cuvânt.

După un timp, am mers din nou acasă pentru a-mi revedea părinţii. Într-una din zile tatăl meu urmărea un meci de fotbal; am aşteptat până la perioada pauzei, când m-am dus la el şi i-am spus: „Tati, ştii, m-am gândit la anii aceştia în care am crescut şi la cât de nemulţumitoare şi lipsită de dragoste am fost.” Apoi l-am întrebat: „Mă ierţi?” A urmat un moment de tăcere, după care s-a întors, s-a uitat la mine, având o strălucire aparte în privire, şi mi-a răspuns: „Nu. Nu îmi aduc aminte de astfel de momente.” Şi-a adus totuşi aminte de o situaţie. Ştiam că era foarte important ca el să îmi dea un răspuns, de aceea am insistat: „Mă ierţi pentru acele lucruri de care îţi aduci aminte?” „Da”, veni răspunsul lui. După care adăugă: „Unde vei merge în următoarea ta călătorie?” Niciodată până atunci nu îmi pusese această întrebare. A venit vremea să plec şi pe când am dat să ies din casă, m-a întrebat: „Când mai treci pe-acasă?”. „21 sau 22 decembrie”, am răspuns. „Bine”, răspunse tatăl meu, „atunci ne vedem pe 21 decembrie”.

Într-o zi am primit un telefon de la mama: „Iubito, tatăl tău a găsit într-un catalog de produse ceva ce i-a adus aminte de tine; el singur a cumpărat produsul respectiv, l-a împachetat şi ţi l-a trimis prin poştă. Tatăl tău îţi trimite o surpriză.” Vă puteţi imagina nerăbdarea cu care am aşteptat primirea coletului. Tatăl meu nu făcuse aşa ceva niciodată până atunci. Atunci când în cele din urmă pachetul a ajuns la mine, am găsit înăuntru un cofee maker Melita, de voiaj, într-o gentuţă de culoare maro. Ştia că îmi plăcea cafeaua şi totodată ştia că trebuia să călătoresc foarte mult. În timp ce ţineam acel obiect în mâini, m-am gândit: „O, Doamne, acesta este mai mult decât un simplu fierbător de cafea. El reprezintă de fapt o relaţie pe care Tu ai restaurat-o.”

Mi-am adus aminte de momentul în care, fără a simţi în vreun fel, am ales să aşez acel „grăunte de muştar” al credinţei mele în mâinile lui Dumnezeu şi să fiu gata să îmi iert tatăl. Cred că atunci când suntem răniţi trebuie să ne punem următoarea întrebare: „Este oare Dumnezeu mai mare decât rănile mele sau sunt rănile mele mai mari decât Dumnezeu?” Noi suntem cei care alegem.

Sunt foarte multe lucruri care nu îşi găsesc vreo scuză. Dar nu este nimic care să nu poată fi iertat. Cineva a spus: „A ierta înseamnă a elibera un prizonier, pentru ca în final să-ţi dai seama că prizonierul erai tu.” Tatăl meu nu mi-a cerut niciodată să îl iert. Dar Dumnezeu mi-a cerut acest lucru – şi acest fapt a schimbat totul.

S-ar putea să îţi spui: „Bine, Ney, dar dacă persoana pe care trebuie să o iert deja a murit?” Dacă aşa stau lucrurile, am veşti bune pentru tine. Dumnezeu nu este limitat de timp. El este Acelaşi, ieri, azi şi în veci. Cred că Îi poţi spune lui Dumnezeu ceea ce i-ai fi spus acelei persoane, iar El va onora gestul tău.

Închei, rezumând tot ce am spus până acum.

Te confrunţi cu vreo circumstanţă negativă în viaţă? Te încurajez să Îl lauzi pe Dumnezeu şi să Îi mulţumeşti.

Eşti tentat să vorbeşti de rău sau să înjuri pe cineva? Fie ca Dumnezeu să îţi dea harul să rosteşti o binecuvântare, şi nu un blestem.

Ascunzi în sufletul tău o rană adâncă? Fie ca Dumnezeu să îţi dea harul de a ierta; făcând astfel, Îl vei aduce pe Dumnezeu în mijlocul situaţiei negative cu care te confrunţi şi vei deschide drum lucrării puterii Sale.

Acest articol este extras dintr-o carte publicată de WaterBrook Press © 2004 Ney Bailey. Toate drepturile rezervate. Nici o porţiune din acest material nu poate fi reprodusă sau transmisă, indiferent de formă sau mijloace, fără o permisiune scrisă. Este permisă trimisă trimiterea acestui articol şi altor persoane, însă doar dacă articolul este însoţit şi de această notă referitoare la drepturile de autor.

Ney Bailey este autoarea cărţii Faith Is Not a Feeling (WaterBrook Press). Această carte poate fi comandată pe site-ul www.campuscrusade.com