Poate un creştin să-şi piardă mântuirea?

Aceasta este o întrebare dificilă, şi se pot scrie cărţi întregi (de fapt s-au şi scris) în încercarea de a da un răspuns. Răspunsul meu va fi scurt, însă înainte de a răspunde direct acestei întrebări, aş dori să fac câteva remarci preliminare.

În primul rând, Biblia afirmă cu claritate faptul că Dumnezeu este judecătorul, nu noi. De obicei, persoana care ridică această întrebare nu se gândeşte la sine, ci la altcineva. În ce mă priveşte, eu voi face într-adevăr referire la ceea ce eu găsesc în Scriptură; dar rolul nostru nu este de a-i judeca şi condamna pe alţii. Dumnezeu cunoaşte totul cu privire la ei: le cunoaşte inima, ştie cât de sincere a fost decizia lor de a-L primi, cunoaşte procesul de sfinţire prin care trec şi care sunt etapele care le stau înainte, ştie de fapt întregul Său plan cu privire la viaţa lor.

În al doilea rând, creştinii diferă mult de la un caz la altul în ce priveşte relaţia lor cu Dumnezeu şi felul în care aceasta se manifestă în afară. Am fost îndrăgostit de Dumnezeu din momentul în care L-am primit în viaţa mea, dar au fost necesari ani până când Dumnezeu să producă schimbarea şi la nivelul comportamentului meu. Astfel că unii creştini care nu mă cunoşteau s-ar putea să mă fi considerat ca nefiind un creştin autentic. Dumnezeu ne sfinţeşte, ne schimbă, dar la vremea hotărâtă de El şi i-aş face un deserviciu imens unei persoane dacă aş pune sub semnul întrebării certitudinea mântuirii sale, pornind de la un comportament pe care noi îl considerăm ca fiind caracteristic vieţii de creştin.

Cu privire la pierderea mântuirii: Mântuirea ne este oferită doar pe baza morţii lui Iisus pe cruce pentru noi, ca dar al harului Său. Numai prin Hristos devenim, din momentul în care L-am primit în vieţile noastre, copii ai lui Dumnezeu, socotiţi drepţi, iertaţi, sfinţiţi înaintea Sa şi intrăm în relaţie cu El. Dumnezeu doreşte ca această relaţie să fie pentru totdeauna, dăruindu-ne promisiunea vieţii veşnice. Aceasta nu ţine de sfinţenia noastră personală, de treptele de credinţă atinse, de jertfe, fapte bune sau acte religioase. Mântuirea pe care Dumnezeu ne-o oferă prin Hristos este în exclusivitate darul lui Dumnezeu, pe care îl primim prin credinţă într-un anumit moment al vieţii noastre. În acel moment noi am trecut de fapt de la moarte la viaţă, am fost eliberaţi de condamnarea legii şi am fost aşezaţi sub lucrarea harului Său. În alte cuvinte, am fost „strămutaţi” din împărăţia întunericului în împărăţia luminii; din vrăjmaşi ai lui Dumnezeu am fost transformaţi în copii ai Săi; totodată am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care locuieşte în noi; Dumnezeu a devenit Dumnezeul nostru, ai noi, copiii Săi şi am fost astfel împăcaţi cu el odată pentru totdeauna.

Afirmaţiile anterioare se întemeiază pe următoarele versete: Romani 5:1, 8; 6:22-23; 10:8-10; Evrei 9:15; 8:10-12; Romani 4:13; 3:20-24; 10:4; Ioan 10:26-28; Efeseni 1:5-8; Efeseni 1:13-14; Ioan 5:24; 1 Ioan 5:11-13.

S-ar putea ca unii să ridice următoarea întrebare: „Dar dacă aceşti credincioşi la un moment dat refuză să se pocăiască de păcatele lor?” Din nou, Dumnezeu este Cel care judecă, nu noi. S-ar putea ca ei să se împotrivească lucrării lui Dumnezeu în viaţa lor, să se opună îndemnului primit de la Duhul Sfânt, dar aceasta nu cred că în mod implicit le ameninţă siguranţa mântuirii. Dumnezeu este foarte răbdător şi îşi arată îndurarea faţă de noi în multele situaţii în care acţionăm împotriva voii Sale pentru vieţile noastre. Unii dintre noi ne schimbăm la scurt timp atitudinea, altora le ia mai mult timp. Dacă cineva devine creştin şi în inima sau în stilul de viaţă al acelei persoane nu se petrece nici o schimbare de-a lungul timpului, este posibil ca acea persoană să nu-L fi dorit niciodată cu adevărat pe Hristos în viaţa ei sau să nu fi înţeles niciodată ce înseamnă să fii creştin. Romani 12:1-2 vorbeşte despre creşterea spirituală a unui creştin. Pe măsură ce un creştin se supune lui Dumnezeu şi petrece timp în Cuvântul Său, Dumnezeu va produce schimbare în viaţa lui. În Romani 7, apostolul Pavel vorbeşte despre cât este de dificil pentru el să lupte împotriva poftei, iar în următorul capitol el îşi afirmă încrederea că Dumnezeu îl primeşte aşa cum este şi că El poate să îl schimbe.

O altă întrebare pe care o ridică unii este următoarea: „Ce se întâmplă când un om refuză să mai creadă în Dumnezeu?” Trebuie să insist şi aici asupra faptului că nu ştim în ce măsură necredinţa sa este sau nu o atitudine temporară. Îmi aduc şi acum foarte clar aminte de povara responsabilităţii pe care am simţit-o ca şi creştin şi m-am întrebat dacă nu cumva ar trebui să renunţ la viaţa de credinţă. Sunt mulţi creştini care nu înţeleg harul lui Dumnezeu şi trăiesc în continuare sub autoritatea legii, fiind adesea copleşiţi de sentimentul că nu îl vor putea niciodată mulţumi pe Dumnezeu. Ei nu înţeleg libertatea pe care o au în Hristos şi faptul că trebuie să se încreadă în capacitatea lui Dumnezeu de a-i călăuzi, de a-i învăţa şi de a-i schimba. Prin urmare, unii creştini refuză să-L asculte pe Dumnezeu pentru că nu înţeleg ce înseamnă să trăieşti prin credinţă, plin de Duhul lui Dumnezeu, aşezându-te sub autoritatea harului lui Dumnezeu. În cazul altora, care se îndepărtează de Dumnezeu pentru simplul fapt că găsesc ispitele mult mai atrăgătoare, avem pilda rostită de Iisus despre fiul risipitor (Luca 15) şi despre modul în care tatăl îl primeşte cu dragoste înapoi. Statutul său de fiu nu a încetat niciodată; însă la un moment dat el a luat decizia de se rupe de această relaţie cu tatăl, adâncindu-se în mizerie şi suferinţă, care au încetat doar odată cu reîntoarcerea sa la tatăl său. Cred că acest lucru este valabil pentru creştinii care nu sunt în părtăşie cu Dumnezeu. Ei sunt cei mai expuşi să săvârşească lucruri care le distrug viaţa aici pe pământ. Dar personal nu cred că se poate spune că nu sunt creştini.

Viaţa veşnică este un dar; nu trebuie să plătim ceva pentru a o dobândi. Atunci când o persoană Îl primeşte pe Iisus Hristos, dorind să fie un ucenic al Său, Iisus intră în viaţa acelei persoane; în acest fel se întemeiază relaţia dintre Iisus şi cei credincioşi. Dacă aceştia însă nu cresc spiritual şi Îi întorc spatele, fără îndoială că ei vor pierde ceea ce Dumnezeu ar fi dorit să le ofere în această viaţă. Ei nu vor gusta binecuvântările cunoaşterii lui Hristos. Dacă ei continuă pe acest drum, la un moment dat se pune serios întrebarea dacă într-adevăr aceşti oameni vor merge în cer, dacă ar fi să moară în acea perioadă de îndepărtare de Dumnezeu, din viaţa lor. Textul din Evrei 6:4-8 ne atrage atenţia asupra acestui fapt. Însă din nou, planul şi dorinţa lui Dumnezeu este ca aceştia să înţeleagă dragostea Sa şi puterea Sa de a lucra în viaţa lor. Cel mai valoros lucru ce poate fi făcut pentru acei creştini care nu umblă cu Dumnezeu, este acela de a mijloci pentru ei, de a-i iubi, şi – lăsându-ne călăuziţi de Dumnezeu – de a-i încuraja să caute să cunoască inima lui Dumnezeu şi să preţuiască umblarea lor cu El.