Credinţa nu este un sentiment

Înţelegând cum să avem încredere în Dumnezeu...

Mi-am turnat un pahar de limonadă cu gheaţă, am ascuţit un creion şi mi-am luat Biblia, dornic să-mi încep tema pe care o aveam de făcut. Ceva mai devreme, în ziua respectivă, profesorul care preda studiul biblic în cadrul Şcolii de vară ne ceruse următoarele: „Pentru întâlnirea următoare, realizaţi o prezentare a tot ceea ce afirmă Epistola către romani despre credinţă.” Iniţial păruse a fi o temă uşoară, care nu avea să îmi răpească prea mult timp.

Dar am avut o surpriză. Am descoperit în scurt timp că acest cuvânt – credinţă – apare de nenumărate ori în Romani şi că studiul meu avea să fie mai lung decât mi-am închipuit

Ce este credinţa

Pe măsură ce parcurgeam textele despre credinţă din Epistola către romani, mi-am dat seama că mă confruntam cu următoarea întrebare: „Credinţa este probabil cel mai important lucru din viaţa mea, dar cum o definesc? Ce este de fapt credinţa?”

Mi-am amintit de o întâmplare care se petrecuse cu opt ani în urmă, atunci când pentru prima dată m-am alăturat organizaţiei creştine Campus Crusade for Christ. Am auzit despre calea credinţei, dar nu înţelegeam ce înseamnă a merge pe această cale. Acum, când citeam cartea Romani, căutând referi la „credinţă”, mi-am spus: De atunci am învăţat atât de multe lucruri. Dar cu toate adevărurile pe care le cunoşteam cu privire la credinţă, mi-am dat seama că încă nu o puteam defini.

Ştiam că Biblia conţinea sute de referiri la „credinţă”, în texte precum: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Romani 1:17) sau „...ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Dar eram surprins că nu puteam da acestui cuvânt o definiţie simplă, personală; niciodată nu reuşisem să finalizez afirmaţia: „Pentru mine, credinţa este _______________.”

M-am rugat în felul următor: Doamne, oare care este din perspectiva Ta definiţia credinţei?

Mi-a venit în minte o relatare în care Iisus îi spusese cuiva: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare” (Luca 7:9). La ce anume făcuse referire Iisus ca fiind o „credinţă atât de mare”?

M-am uitat imediat în paragraful din Luca 7, despre acel centurion (sau „sutaş”), care fusese gata să creadă că Iisus îl putea vindeca pe unul dintre slujitorii săi loiali, aflat pe moarte. Centurionul i-a spus lui Iisus: „ ...zi o vorbă, şi robul meu va fi tămăduit” (Luca 7:7). Apoi, acest soldat roman a folosit un exemplu personal, pentru a arăta faptul că înţelesese ce înseamnă a acorda unei persoane încredere şi ascultare.

Drept răspuns, Iisus s-a întors către mulţimea care îl urma şi a spus: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare” (Luca 7:9). Afirmaţia lui Iisus sugera că această „credinţă atât de mare” însemna de fapt încrederea în cuvântul rostit de El.

Putea fi confirmată această definiţie şi de alte texte din Scriptură? Deoarece capitolul 11 din Evrei este numit adesea „galeria eroilor credinţei”, am început să studiez acest text.

A-L crede pe Dumnezeu pe deplin

După citirea şi recitirea pasajului, urmărind modul în care se repetă expresia „prin credinţă”, am început să observ faptul că toţi oamenii menţionaţi aveau ceva în comun. Indiferent cine era persoana despre care vorbea autorul epistolei, fiecare persoană la care făcea referire îl crezuse pe Dumnezeu pe cuvânt şi ascultase de poruncile Sale. Iar ei rămăseseră astfel în amintirea urmaşilor datorită credinţei lor.

De exemplu, Dumnezeu i-a spus lui Noe să construiască o corabie. Cu toate că nu plouase niciodată înainte, Noe L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt şi a construit corabia (Evrei 11:7).

Dumnezeu i-a spus lui Avraam să plece într-un loc pe care avea să îl primească drept moştenire. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt, a părăsit ţinuturile care îi erau familiare şi a plecat spre ţara făgăduită (Evrei 11:8).

Dumnezeu i-a promis Sarei, care era înaintată în vârstă, că ea va naşte un fiu. Scriptura afirmă: „...fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise” (Evrei 11:11). Ea L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt.

Indiferent de circumstanţe, în pofida unor argumente logice sau a altor motive care afirmau contrariul, şi indiferent de felul cum s-au simţit, toţi cei menţionaţi în Evrei 11 s-au încrezut în cuvântul lui Dumnezeu şi au ales să fie ascultători.

M-am întrebat atunci: Dacă Luca 7 şi Evrei 11 oferă mărturii cu privire la credinţă, există oare vreun pasaj care să ilustreze lipsa credinţei?

Mi-a amintit de un episod din Marcu 4: Iisus se afla la sfârşitul unei zile de-a lungul căreia predicase şi îi învăţase pe oameni în jurul Mării Galileii. El le-a dat ucenicilor porunca de a trece de cealaltă parte a mării. La început, ei s-au crezut în cuvintele Sale: s-au urcat într-o corabie cu El şi s-au îndreptat spre malul celălalt. Dar când s-a pornit furtuna, ei au început să se teamă şi şi-au pierdut încrederea că vor putea ajunge vreodată la ţărm. Atunci Iisus i-a întrebat: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi?” (Marcu 4:40). El ar fi putut să spună la fel de bine: „De ce nu vă încredeţi în cuvântul Meu?”

Întotdeauna am preţuit primul verset din Marcu 5: „Au ajuns pe celălalt ţărm al mării...” Cuvântul lui Iisus s-a dovedit a fi adevărat.

Studiind aceste trei pasaje, ajunsesem la o definiţie simplă, de lucru, a credinţei: A crede înseamnă a-L lua pe Dumnezeu pe cuvânt. Nu eram sigur că voi reuşi să scriu sinteza care mi se ceruse, referitoare la învăţătura despre credinţă în Romani, dar am ştiut că învăţasem ceva care se va dovedi a fi foarte important în umblarea mea cu Dumnezeu.

Ce spune Dumnezeu despre Cuvântul Său?

Însă mai aveam o întrebare. Dacă „a crede” înseamnă a te bizui pe deplin pe cuvântul lui Dumnezeu, oare ce spune Dumnezeu despre cuvântul Său? Scriptura însăşi a fost cea care mi-a oferit răspunsul:

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35).

„Cuvântul Domnului rămâne în veac” (1 Petru 1:25).

„Iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:8).

Aceste versete îmi spuneau că totul se poate schimba în viaţa mea, dar Cuvântul lui Dumnezeu rămâne acelaşi. Adevărul Său niciodată nu se schimbă. Începeam să întrevăd o licărire a modului în care credinţa în promisiunile lui Dumnezeu ar putea să îmi determine restul vieţii mele.

De exemplu, eu sunt genul de persoană care resimte viaţa într-un mod foarte intens. Uneori sunt atât de fericit, încât am impresia că nu mă voi fi mai întrista niciodată. Alteori sunt atât de trist încât mă gândesc că nu voi mai fi fericit niciodată...; şi sunt momente când nu simt aproape nimic.

Dar pe cât sunt de puternice şi de fluctuante sentimentele mele, pe atât este Cuvântul lui Dumnezeu:

  • mai adevărat decât orice simt
  • mai adevărat decât orice experienţă prin care trec
  • mai adevărat decât orice situaţie cu care mă voi confrunta
  • mai adevărat decât orice din lume

De ce? Pentru că cerul şi pământul vor trece, dar Cuvântul lui Dumnezeu nu va trece. Aceasta înseamnă că indiferent de ceea ce simt şi indiferent de experienţele prin care trec, pot alege să mă încred în Cuvântul lui Dumnezeu ca realitate neschimbătoare a vieţii mele.

Privesc în urmă la acea seară de vară şi la temă respectivă de studiu ca un punct de cotitură în viaţa mea. De nenumărate ori de atunci, în momente când circumstanţele şi sentimentele mi s-au părut mai reale decât viaţa însăşi, am ales să mă încred în Cuvântul lui Dumnezeu, considerându-l mai adevărat decât orice altceva. Am ales să trăiesc prin credinţă.

Uneori acea alegere a fost dificilă.

Oare este important ceea ce simt?

După acea seară de vară au fost momente când nu am simţit dragostea lui Dumnezeu. Aş fi putut alege să mă las purtat de sentimentul respectiv, lăsându-mă să alunec într-o stare de auto-compătimire, dar am ales să vin înaintea lui Dumnezeu, spunând: „Doamne, nu mă simt iubit. Acesta este adevărul. Aici sunt în momentul de faţă. Dar Doamne, Cuvântul Tău spune că Tu mă iubeşti. De fapt, Tu ai spus că mă iubeşti cu o iubire veşnică (Ieremia 31:3). Tu niciodată nu încetezi să mă iubeşti. Atunci când toate se prăbuşesc în jurul meu, dragostea Ta pentru mine rămâne aceeaşi. Cuvântul Tău spune că Tu nu eşti părtinitor (1 Corinteni 13). Aceasta înseamnă că nu iubeşti pe altcineva în această lume mai mult decât mă iubeşti pe mine. De aceea, Doamne, Îţi mulţumesc că sunt iubit de Tine (Fapte 10:34). Cuvântul Tău este mai adevărat decât ceea ce eu simt.”

Am început să înţeleg faptul că o astfel de atitudine faţă de ceea ce simţeam îmi oferea în acelaşi timp posibilitatea de a fi sincer faţă de Dumnezeu cu privire la sentimentele mele şi de a alege să cred Cuvântul Său atunci când aceste sentimente erau în contradicţie cu promisiunile Sale.

Au fost alte situaţii, când m-am confruntat cu temeri, singurătate sau deprimare. În acele momente, inima mea resimţea în mod real, fizic, durerea pricinuită de situaţiile respective din viaţă; atunci am fost cel mai ispitit să mă îndoiesc de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Însă cu toate acestea, am ales să mă încred în acest Cuvânt. De mii de ori rugăciunile mele au început: „Doamne, mă simt... dar, Doamne, Cuvântul Tău spune... ”.

Şi am înţeles că El îmi transformă sentimentele, aşezându-le în armonie cu Cuvântul Său, făcând acest lucru la momentul şi în modul ales de El.

Suntem creaţi ca fiinţe emoţionale

Atunci când am fost ispitit să mă condamn pentru sentimentele pe care le aveam, ceea ce m-a ajutat a fost să îmi amintesc faptul că Dumnezeu ne-a creat după chipul Său şi că sfera emoţională a individualităţii noastre reprezintă parte a chipului Său în noi. Sentimentele nu reprezintă ceva greşit. Chiar şi Hristos a avut sentimente. El nu a încercat să „nu simtă”. El nu şi-a ascuns emoţiile; în schimb, El le-a integrat în relaţia cu Tatăl Său. El a fost cinstit, real, autentic. În Grădina Gheţimani, în noaptea dinaintea răstignirii, Scriptura ne spune că Iisus a fost „mâhnit”, „întristat de moarte”, „înspăimântat”, „într-un chin ca de moarte” (Matei 26:37-38; Marcu 14:33; Luca 22:44). Iisus a lăsat să se vadă suferinţa Sa lăuntrică, ceea ce simţea în acel moment, şi S-a încrezut în Tatăl în mijlocul acelor trăiri agonizante.

Asemeni Lui, şi noi avem libertatea nemărginită să fim sinceri înaintea Domnului cu privire la sentimentele noastre, să îi spunem cu sinceritate despre momentul din viaţă în care ne aflăm şi ce anume se petrece în vieţile noastre..

Cum răspundem?

Celor care Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu, Biblia le promite că tot ce se întâmplă în vieţile lor va avea ca efect modelarea lor după chipul lui Iisus (Romani 8:28-29). Unii dintre noi ne-am rugat probabil o rugăciune asemănătoare cu aceasta: „Doamne, Te rog să mă ajuţi să fiu asemeni Ţie. Doresc ca Tu să mă modelezi spre asemănarea cu Hristos.” Deseori, ceea ce dorim cu adevărat este ca Dumnezeu să ne dea un anestezic aşa încât noi să dormim în timp ce El face operaţia în inimile noastre, pentru a ne modela după caracterul perfect al lui Hristos. Nu dorim să ne trezim decât atunci când transformarea este finalizată! Dorim să beneficiem de rezultatul final, fără a resimţi însă durerea care însoţeşte procesul.

Însă Dumnezeu nu lucrează în acest fel. El este preocupat de situaţiile prin care trecem, dar eu cred că El este mai preocupat de felul în care noi răspundem la acestea. Răspunsul respectiv este o chestiune a voinţei noastre. El permite încercărilor, ispitirilor şi presiunilor vieţii să vină peste noi, astfel încât să avem posibilitatea de a răspunde fie prin a ne încrede în ceea ce simţim şi trăim, fie prin a-L crede pe El pe cuvânt.

Am învăţat să mă deprind a-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt – şi acum e o deprindere! Şi tu şi eu putem în aceeaşi măsură să ne obişnuim să ascultăm de sentimente, gânduri, şi circumstanţe, permiţându-le să ne controleze viaţa, sau ne putem deprinde să ne încredem în Cuvântul lui Dumnezeu, în pofida tuturor sentimentelor şi experienţelor vieţii. Trebuie să decidem, prin voinţa noastră, să credem că adevărul Cuvântului Său depăşeşte realitatea sentimentelor noastre.

Am făcut un legământ că întreaga mea viaţă mă voi ancora în Cuvântul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a onorat acel angajament. Totuşi, au fost momente când aş fi putut cu uşurinţă să revin asupra legământului meu, deoarece mi se părea că nu poate exista ceva mai autentic decât situaţia prin care treceam; în asemenea momente, sentimentele mele erau complet opuse direcţiei date de Cuvântul lui Dumnezeu; dar, mereu, de fiecare dată, am descoperit că Dumnezeu rămâne credincios Cuvântului Său.

Acest articol este un extras din cartea lui Ney Bailey, Faith Is Not A Feeling [Credinţa nu este un sentiment], WaterBook Press, 2002.