Nu-ţi ţine răsuflarea (Video şi articol)

Cum să rămâi aproape de Dumnezeu…

de Rick James

La începutul relaţiei cu Hristos, trecem uneori printr-o fază asemănătoare unei luni de miere. Ne-am refăcut relaţia cu Dumnezeu, păcatele ne-au fost iertate, simţim că totul e minunat. Şi este minunat, într-adevăr.

Însă, într-o lume decăzută, minunat nu înseamnă perfect. Aşa că, nu după multă vreme, luna de miere ia sfârşit şi descoperim că aducem în relaţia cu Hristos multe lucruri negative din trecut. Da, Dumnezeu ne-a dat o inimă nouă, o motivaţie nouă şi o direcţie nouă, însă vechiul nostru eu nu s-a dat dus în timpul lunii de miere. Doar s-a ascuns în garaj.

C.S. Lewis spunea cândva: „Îţi dai seama de puterea vântului doar atunci când încerci să mergi în direcţia din care bate.” Cu alte cuvinte, îţi dai seama de puterea păcatului doar atunci când încerci să nu mai păcătuieşti. De-abia acum, când suntem credincioşi şi ne străduim să umblăm cu Dumnezeu, începem să ne luptăm cu păcatul şi cu sentimentele de vinovăţie.

Eu unul chiar de la începutul vieţii de credinţă am ştiut că primul lucru pe care trebuie să-l schimb este felul în care vorbesc. Vorbeam cum nu se poate de vulgar. Nu-mi ieşea din gură o propoziţie fără o înjurătură. Îmi aduc aminte când m-am dus prima dată la un studiu biblic şi n-am auzit pe nimeni care să folosească măcar unul din cuvintele mele preferate. Atunci mi-am dat seama că trebuie să mă schimb. Şi am făcut-o.

Însă avem de-a face cu o iluzie. Oricine se poate dezvăţa de un nărav. Oricine poate hotărî de Anul Nou să schimbe ceva. Mă pot abţine să conduc maşina cu viteză, de pildă. Dar să nu mai fiu furios şi nervos în trafic… ei, aici e vorba de ceva mai profund.

Cred că atunci când încercăm să ducem o viaţă mai curată, ne dăm seama că dincolo de comportamentul nostru se ascund unele păcate. Chiar ne dăm seama că suntem depăşiţi şi că nu ne putem schimba singuri. Însă asta nu ne împiedică să încercăm măcar.

Toţi reacţionăm la fel când vrem să ne ocupăm de păcate sau să le ascundem. Mai întâi ne străduim mai mult, facem eforturi şi mai mari. Apoi, când vedem că nici aşa n-avem rezultate, ne susţinem voinţa cu legăminte şi promisiuni. „N-am să mai fac asta. Chiar n-am să mai fac asta.”

După care repetăm figura. Urmează justificarea şi tăgăduirea. Probabil că ne gândim: „Dacă n-a fost tocmai un păcat, practic vorbind, atunci nu e păcat.” Sau „Din moment ce m-a împins cineva să-l fac, nu e păcat.”

Însă lucrurile nu ies mereu aşa şi ajungem cumva să ne dispreţuim. Cine mai are nevoie să moară Iisus pe cruce când ne putem răstigni singuri? Şi uite aşa ajungem să ne facem mari procese de conştiinţă. „Idiotule ce eşti, de ce ai făcut-o iar?” Probabil că, într-o anumită măsură, avem impresia că putem plăti singuri preţul pentru păcatele noastre.

În acest moment dispar din viaţa credinciosului toată bucuria şi toată energia.

Relaţia noastră cu Dumnezeu ajunge să se limiteze la gestionarea păcatelor, facem totul mecanic. Însă, în Ioan 10:10, Iisus a zis: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.” Aşadar credinciosul chiar se poate bucura din belşug de viaţă.

Fiindcă acum suntem credincioşi, Dumnezeu ne ajută să rezolvăm problema păcatului prin mărturisirea lui. Mărturisirea are trei elemente. Primul este şi cel mai dificil. Nu deoarece ar fi greu în sine, ci deoarece ne este străin. Ce trebuie să facem… când am păcătuit sau mai degrabă când ne simţim vinovaţi că am păcătuit, trebuie să ne oprim… şi să recunoaştem înaintea lui Dumnezeu că am comis un păcat. 1 Ioan 1:9 spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.”

În al doilea rând, să acceptăm că Iisus a plătit preţul pentru acel păcat prin jertfa Sa la cruce. Iar, în al treilea rând, să ne învoim să ne abatem de la acel păcat şi să ne întoarcem spre Dumnezeu, adică să ne pocăim.

Dacă te gândeşti la ce s-a întâmplat când te-ai întors la Hristos, sigur ţi-ai dat seama la un moment dat că ai o problemă cu păcatul. De exemplu, să zicem că gândurile încep să-mi zboare în timp ce pescuiesc. Şi să zicem că ochii îmi pică pe o femeie îmbrăcată într-un costum de baie minuscul. La un moment dat simt că am păcătuit, fiindcă mă simt vinovat… că am poftit-o.

Am mai multe opţiuni. Pot să găsesc o justificare logică: „Doar sunt bărbat. Ce pot să fac?” Sau pot să justific altfel: „Ce mare lucru?! Doar n-am comis adulter.” Sau pot să dau vina pe femeie: „Ce caută aici aşa dezbrăcată?”

Sau pot să mărturisesc, să recunosc înaintea lui Dumnezeu că am păcătuit. „Doamne Iisuse, am poftit… cu inima şi cu gândul. Te rog să mă ierţi.” Ştiu că El a plătit preţul pentru acest păcat. „Doamne, Îţi mulţumesc că ai primit pedeapsa pentru păcatul meu.” Apoi mă învoiesc să renunţ la păcat. „Doamne, nu vreau să fiu desfrânat, vreau să duc o viaţă curată.”

Acesta este procesul mărturisirii, pe care trebuie să-l urmăm zilnic, în fiecare oră, atât pe des pe cât păcătuim.

Odată păcatul mărturisit, nu ne mai este ţinut în seamă şi ne putem apropia iar de Dumnezeu. E şi normal să ne simţim bine atunci, nu? E ca şi cum am lua o gură mare de aer proaspăt. E normal să ne simţim de-a dreptul minunat. Însă mai există o problemă.

Cum facem să nu cădem iar în păcat? Şi apoi iar şi iar?

Toţi credincioşii creştini îşi dau seama că au viaţă veşnică şi că le-au fost iertate păcatele. Însă cred că de multe ori uităm că în noi locuieşte Duhul lui Dumnezeu. N-am fost lăsaţi de izbelişte, ca să-L urmăm pe Iisus pe cât ne stă în putere.

Duhul Sfânt doreşte să ne conducă, să ne îndrume, să ne dea putere, să ne motiveze. De fapt, în Epistola către Efeseni 5:18, Dumnezeu chiar ne porunceşte: „Fiţi plini de Duh.” Aşadar acum avem un parteneriat şi un rol. Rolul lui Dumnezeu este de a ne conduce, de a ne îndruma şi de a ne da putere.

Rolul nostru este dublu. Mai întâi, trebuie să rămânem în El. Iisus foloseşte verbul „a rămâne” cu sensul literal „a face pe cineva să se simtă ca acasă”. Noi avem responsabilitatea de a ne simţi ca acasă cu Iisus toată ziua, adică să fim cât se poate de apropiaţi de El pe tot parcursul zilei.

Asta înseamnă că nu ne rugăm doar o dată pe zi, ci de-a lungul zilei. Asta înseamnă că Îi mulţumim lui Dumnezeu ori de câte ori vedem ceva, Îi mulţumim toată ziua. Îl lăudăm pe Dumnezeu toată ziua, oricând ne vine în minte ceva pentru care vrem să-L lăudăm. Sau Îl lăudăm pur şi simplu. Şi ne mărturisim păcatul oricând apare în viaţa noastră şi simţim că Duhul Sfânt ne învinovăţeşte. Dând mulţumiri, lăudând, mărturisindu-ne păcatele şi rugându-ne, rămânem aproape de Dumnezeu cât este ziua de lungă.

Astfel rămânem în El şi, drept urmare, Duhul Sfânt are toată libertatea de a ne da putere şi de a ne influenţa.

În al doilea rând, trebuie să depindem de El. Poate ai observat persoane care merg mereu cu sticla de apă sau cu paharul de cafea după ele. Şi, de-a lungul zilei, oricând simt nevoia, mai iau o înghiţitură.

E un fel de mecanism de sprijin. Dacă se simt singure, iau o înghiţitură. Dacă le e frică, iau o înghiţitură. Dacă trebuie să se gândească la ceva, iau o înghiţitură. O fac ori de câte ori simt nevoia… Cum se simt „însetate” după ceva, cum mai iau o înghiţitură. Ca să umblăm cu Duhul Sfânt, cum zice Biblia, trebuie să apelăm la Dumnezeu ca mecanism de sprijin.

Şi asta înseamnă de-a lungul întregii zile, ori de câte ori simţim nevoia. „Doamne, dă-mi înţelepciune.” „Doamne, am nevoie de putere.” „Doamne, nu ştiu ce să fac.” „Doamne, Te rog să mă îndrumi.”

Când ne bizuim pe Dumnezeu şi rămânem cât se poate de aproape de El, Duhul Lui ne poate conduce, ne poate îndruma şi ne poate da putere.

Am vorbit despre o sumedenie de lucruri şi mi-aş dori să ţii minte ce am discutat. Ca să te ajut, voi folosi o ilustraţie despre respiraţie, despre procesul prin care expirăm şi inspirăm.

Expiraţie şi inspiraţie

Expiraţia se aseamănă cu mărturisirea păcatelor, atunci expulzăm aerul viciat. Să nu uităm că mărturisirea păcatelor are trei „etape”. Recunoaştem înaintea lui Dumnezeu că am păcătuit. Acceptăm faptul că Hristos a plătit preţul pentru acel păcat. Şi consimţim să ne pocăim şi să nu mai comitem acel păcat. Asta înseamnă să respirăm, să dăm afară aerul viciat, da?

Când inspirăm, depindem de puterea Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, ne încredem că Duhul lui Dumnezeu ne va conduce şi ne va îndruma. Credem că Dumnezeu va face acest lucru. Şi cum El ne porunceşte să fim plini de Duh, putem avea încredere că ne va umple cu Duhul Său.

Aşadar, când inspirăm, spunem practic: „Doamne, Te rog să mă umpli, Te rog să-mi dai putere, Te rog să mă îndrumi. Am încredere că vei face asta.”

Aşadar inspirăm şi expirăm. Ne mărturisim păcatele şi ne bazăm pe Duhul lui Dumnezeu. Ca şi în cazul respiraţiei, n-o facem doar o dată pe zi şi gata, ci pe tot parcursul zilei. Toată ziua trebuie să răsuflăm. Ori de câte ori există vreun păcat, expirăm (adică îl mărturisim) şi apoi inspirăm (adică ne încredem că Duhul lui Dumnezeu va lucra în viaţa noastră).

Poate că la început ţi se va părea puţin ciudat, dar poţi fi sigur că în scurt timp îţi va veni să faci asta la fel de firesc cum îţi vine să… respiri.

Dumnezeu ne-a creat pentru un tip nou de viaţă. O viaţă peste care păcatul nu mai are putere, o viaţă de apropiere faţă de Dumnezeu.

O ultimă ilustraţie. Închipuie-ţi că ai vrea să faci scufundări cu rezervorul de oxigen gol. Eşti la fund şi suporţi toată greutatea apei, dar nu ai pic de oxigen. Tocmai de aceea este atât de vital să primeşti putere de la Duhul Sfânt prin acest proces de respiraţie spirituală. Fără Duhul lui Dumnezeu n-avem acele resurse spirituale de care avem nevoie în viaţa de credinţă. Păcatele şi limitele noastre omeneşti ne copleşesc. Ne strivesc, nu le putem suporta. Însă, când primim putere de la Duhul Sfânt putem ajunge în locuri noi şi splendide, despre care nici nu ştiam că există. Nu trebuie decât să facem ceva firesc, să respirăm!